Veo solo una parte de mi pedazo de mundo. Como un caleidoscopio que cambia constantemente. Imagenes enredadas que creo descifrar, pero cuando creo que entendí una forma, aparecen otras.

Veo el sol que se escapa cada día, a pesar de que, en realidad, nosotros huimos. Él esta en el mismo lugar hace miles de años.

Miro como los pájaros aparentan volar con facilidad, se alzan en el cielo con sus alas majestuosas. Pero, quizás, para ellos el vuelo suave es un esfuerzo constante, y las alas están como de plomo.

El mar lleva historias misteriosas, el viento dice tormentas nefastas y las olas hablan sobre la nostalgia. Sin embargo, el mar no sé qué siente cuando entierro mis pies en esas aguas. Desconozco cuantos pies se lanzan para refrescarse allí, o cuantas almas se tiran con desesperación en sus manos frías. No sé si alguien lo mira para refrescarse el espíritu. Ignoro qué clase de lágrimas caen allí.

Veo el pasto el cual piso, cuan triste parece en invierno, y en los veranos con lluvia aparenta ser un niño en pleno juego. Sé como se sienten mis pies cuando corro en el campo descalza, como en la infancia. Pero no tengo idea como se siente que te corten una y otra vez y a pesar de eso, permanecer siempre viva, vibrante y entera.

Escucho la lluvia, como busca lugar entre las grietas del asfalto para llegar al suelo. Pero ignoro el sonido de su nacimiento.

El viento suena tan alegre y dulce cuando el cielo es claro.

Pero cuando las nubes forman una montaña de algodón gris, se escucha una ira que espero apurándome hacia algún albergue. Pero no lo veo cuando y dónde toma forma. No escucho los gritos que se apagan en el éter.

Toco texturas tan diferentes, pero la cosa más extraña de tocar es el agua. Está allí y no está. No la puedes cortar, no tiene sabor ni color, pero es tan buena.

Pongo la mano en una blusa de color naranja. Es fina, suave. Siento sus hilos. Pero no conozco quien la cosió. Quién le puso el color.

Toco la mano de mi hija. Pura ternura. Es fina, cálida, siento su dulce pulso. Pero no sé como se formó esta obra de arte aunque fue parte de mi cuerpo durante nueve meses. Ahora es parte de todo mi ser, para siempre.

Huelo la nieve, un perfume helado, tan puro y violento. Pero ignoro cómo es posible que estos numerosos copos de nieve sean la encarnación de la perfección.

Siento el perfume de la primavera, miles de flores que viajan llevadas por el viento. Los dientes de león me hacen cosquillas en la nariz.

Pruebo la vida, muerdo de ella con fuerza como de una manzana. Pero no entiendo tantas cosas. Mi sabor es tan diferente del de los demás. Cada uno dice su versión y a pesar de que existen semejanzas, cada quien tenemos otras experiencias, porque somos alguien aparte. Para mi la vida es dulce-amarga. Desconozco lo que será para ti. Solo sé como me siento cuando me duele, cuando estoy enferma, cuando amo.

Conozco, veo el color azul, pero no te lo puedo explicar. Sé como me hace sentir.

Conozco las cosas de mi lado de mundo, de mi pedazo de vida y vivencias. Y lo siento tanto que no entiendo tu lado del cuadro. Puedo solo relacionar lo que he vivido con lo que me explicas. Y encuentro semejanzas. Porque por más distinta que sea tu imagen completa, vives con los mismos sentidos, como yo.

Escucho la música, el amor, la amistad la siento, la huelo, la toco y la veo.

Porque hay algo más.

Un sexto sentido.

Como si viera, sentiría, olería, viera cosas que están lejos y sin embargo, están aquí.

Văd doar o parte din bucata mea de lume. Ca un caleidoscop ce se schimbă constant. Imagini încurcate pe care uneori pare că ajung să le înțeleg, iar când cred că am descifrat o formă, apar altele.

Văd cum soarele fuge în fiecare zi, deși în realitate noi fugim. El e în același loc de mii de ani. Privesc cum păsările par a zbura cu ușurință, se înalță pe cer cu aripile lor maiestoase. Dar poate, pentru ele zborul lin, e un efort constant, iar aripile sunt ca de plumb.

Marea poartă povești misterioase, vântul spune furtuni nefaste și valurile vorbesc despre nostalgie. Însă marea nu știu ce vede când îmi împlânt picioarele în ea. Nu știu câte picioare se avântă să se răcorească în ea, ori câte suflete cu disperare, își lasă viața în mâinile ei reci. Nu știu dacă cineva o privește și-și împrospătează sufletul. Ignor ce fel de lacrimi au curs în ea.

Văd iarba pe care o calc, cât de tristă pare iarna iar pe timp de vară, după ploaie, pare un copil în plină joacă. Știu cum se simt picioarele când zburd pe câmp desculță, ca-n copilărie. Dar habar n-am cum se simte să fii tăiată mereu, și totuși să rămâi întotdeauna vie și întreagă.

Aud ploaia, cum își face loc printre crăpăturile din trotuar ca s-ajungă la sol.

Dar ignor  sunetul nașterii ei. Vântul sună atât de voios și dulce când cerul e senin.

Dar când norii formează un munte de vată gri, se aude o furie pe care o aștept grăbindu-mă înspre adăpost. Nu-l văd totuși când și unde se formează. Nu aud strigătele ce se sting în văzduh.

Ating texturi atât de diferite, dar lucrul cel mai ciudat de atins e apa. E acolo și nu e. Nu o poți tăia, nu are gust și culoare, însă e atât de bună.

Pun mâna pe o bluză de culoare portocalie. Are țesătură fină, e ușoară. Îi simt cusăturile. Dar nu cunosc cine a cusut aceste părți, ce văd acum e un întreg.

Ating mâna fetiței mele. Drăgălășenie pură. E fină, caldă și îi simt pulsul dulce. Dar ignor cum s-a format această operă de artă deși a fost parte din trupul meu timp de nouă luni. Acum e parte din toată ființa mea, pentru totdeauna.

Miros zăpada, un parfum înghețat, atât de pur și violent. Dar ignor cum e posibil ca acei numeroși fulgi de zăpadă să reprezinte întruchiparea perfecțiunii.

Simt parfumul primăverii, mii de flori ce călătoresc purtate de vânt. Păpădiile ce îmi gâdilă nasul.

Gust viața, mușc din ea cu putere ca dintr-un măr. Dar totuși nu înțeleg atât de multe. Savoare mea e așa diferită de a celorlalți. Fiecare îmi spune versiunea lui și deși există asemănări, fiecare avem alte experiențe, deoarece suntem altcineva. Pentru mine viața e dulce-amară. Nu știu cum e pentru tine. Dar știu cum mă simt când mă doare ceva, când sunt bolnavă ori când iubesc. Știu cum arată culoarea albastră, dar nu ți-o pot explica. Știu însă cum mă face să mă simt.

Cunosc lucrurile din partea mea de lume, din bucata mea de viață și trăiri. Și-mi pare rău când nu înțeleg partea ta din acest tablou. Pot doar să relaționez ce am trăit cu ceea ce îmi explici. Și găsesc asemănări. Pentru că oricât de diferită e imaginea ta de ansamblu, trăiești cu aceleași cinci simțuri, ca mine.

Aud muzica, dragostea, prietenia o simt, o adulmec, o ating, o văd.

Pentru că mai e ceva.

Un al șaselea simț.

De parcă aș vedea, simți, adulmeca, atinge și vedea, lucruri ce-s departe dar totuși atât de aici.

Georgia Blidar

Author Georgia Blidar

Rumana de nacimiento, pero peregrina en esta tierra, hoy estoy radicada en Chile junto a mi esposo Abraham Serey, comenzando una nueva vida. Soy apasionada por la lectura y me gusta escribir, el idioma rumano es mi lengua materna pero escribiré en español, uno de los cinco idiomas provenientes del latín. De profesión soy periodista así que desde aquí comenzaré a comunicar lo que la Gracia de Dios nos permita compartir.

More posts by Georgia Blidar