Privesc o poză cu o fetiță incomodă, pe punctul de a izbucni în plâns. Bretonul ei în care se reflectă blițul, fața ei crispată mi se par așa de necunoscute. Cât de inexorabil e timpul, cât de crud de scurte sunt momentele de fericire. Timpul a îngălbenit marginile fotografiei, și a creat mici riduri în jurul ochilor mei. Începutul bătrâneții se face simțit în tinerețe, iar moartea începe de la naștere. Îmi amintesc de teama în fața camerei de fotografiat. Poate credeam că acea poză fură într-adevăr sufletul celor care privesc acolo. Ori nu credeam nimic, mintea mea prea bine putea să fie o foaie albă, pe care oricine putea scrie și teama era doar irațională, una dintre atâtea pe tărâmul copilăriei. Nici nu mă interesa timpul pe vremea aceea, joaca era o linie continuă și punctată între strigătul mamei că e târziu, până ziua următoare.

Șuvițele blond colorate de soarele verii, zburau cu vântul printre crengile plopilor. Și acele mânuțe adunau frăguțe de pe marginea șoselei. Iar ochii, ochii ei priveau printre orele ceasului, văzând doar ce era în fața lor cu luciri din viitorul depărtat. Cu un dor necunoscut pentru lucruri pe care le avea deja, respira aerul și îi privea bulele cu un interes nemaipomenit. Vedea viața cu melancolie, iar basmele deși nu le putea citi încă, le trăia, le adulmeca printre porumbul și roșiile din grădină. Chema inocența la joacă, le cânta buburuzelor, ura albinele însă nu și mierea și admira furnicile.

Uneori, când îmi fac timp să mă privesc și să mă văd cu adevărat în oglindă, îmi apare acea fetiță cu speranțele ei în ochi. O salut de parcă aș vedea o veche prietenă, dar nu îmi iau rămas bun, o am ascunsă într-un cufăr al inimii, cu ea vin tot felul de amintiri care dăinuie, peste care nu se poate așeza rugina, amintiri mereu noi, proaspete. Vocea mamei e întotdeauna duioasă și pașii tatei se aud la fel de puternic.

Condeiul mânuit de Dumnezeu mi-a scris o frumoasă viață, impregnată cu parfum de lună și apă de la arteziană.

Păpădiile de pe câmpuri nu îmi duc dorul, nici firele de iarbă pe care le călcam, plopii au luat cu ei urmele tălpilor de copil. Într-o clipită acea copilă a lăsat cele copilărești ca să realizeze că viața e doar un ceas, un fir de ață ușor de tăiat.

Când cred că am uitat de mult anumite lucruri, se întoarce o foaie din jurnal și mi se prosternă copilăria la picioare.

I am text block. Click edit button to change this text.

El regreso a la infancia

Miro una fotografía con una niña incomoda, a punto de echarse a llorar. Su pelo donde se refleja la luz de la cámara, su cara torcida, me parecen tan conocidas. Cuan inexorable es el tiempo, cuan cruelmente corto son los momentos de felicidad. El tiempo dejó huellas amarillentas en los costados de la foto, y creo arrugas alrededor de mis ojos. El principio de la vejes se hace sentir en la juventud, y la muerte empieza en el nacimiento.

Recuerdo aquel temor frente a la cámara fotográfica. Quizás creía que en verdad roba el alma del que la miraría. O no creía nada, mi mente bien pudo ser una hoja blanca, en donde cualquiera tenía el poder de escribir o tal vez, el temor era irracional, una de tantas en el reino de la infancia. Ni me interesaba el tiempo en esos años, el juego era una línea continua y segmentada entre los llamados de mi madre que ya es tarde, hasta el día siguiente.

Los flequillos pintados de rubio por el sol veraniego, flotaban con el viento entre las ramas de los arboles. Y esas manos recogían fresas silvestres a la orilla del camino. Y los ojos, sus ojos miraban entre las horas del reloj, viendo solo lo que tenía en frente con brillos del futuro lejano. Sentía melancolía por cosas que ya tenía, respiraba el aire y miraba sus burbujas con mucho interés. Veía la vida con nostalgia, y a pesar de no poder leer cuentos todavía, las vivía, las husmeaba entre el maíz y los tomates del jardín. Llamaba la inocencia a jugar, les cantaba a las mariquitas, odiaba las abejas, pero no la miel y admiraba las hormigas.

A veces, cuando me doy el tiempo de mirar y verme en verdad en el espejo, me aparece aquella niña con sus esperanzas en los ojos. La saludo como si fuera una vieja amiga, pero no me despido, la tengo escondida en un baúl del corazón, con ella llegan toda clase de recuerdos que permanecen, sobre los cuales la herrumbre no se puede sentar, recuerdos siempre frescos, nuevos. La voz de mi madre esta siempre tierna y los pasos de mi padre suenan igual de fuerte.

La pluma dirigida por Dios escribió una hermosa vida, impregnada con perfume de luna y agua de la fuente.

Los dientes de león en los campos no me extrañan, ni los hilos de pasto que pisaba, los arboles se llevaron las huellas de mi talón de niña. En un instante esa nena dejó las cosas de la infancia para darse cuenta de que la vida es solo una hora, un hilo que fácil se puede cortar.

Cuando creo que se me olvidaron tantas cosas, se voltea una hoja de mi diario y tengo la infancia postrada a mis pies.

Foto by Adam Ottke

Georgia Blidar

Author Georgia Blidar

Rumana de nacimiento, pero peregrina en esta tierra, hoy estoy radicada en Chile junto a mi esposo Abraham Serey, comenzando una nueva vida. Soy apasionada por la lectura y me gusta escribir, el idioma rumano es mi lengua materna pero escribiré en español, uno de los cinco idiomas provenientes del latín. De profesión soy periodista así que desde aquí comenzaré a comunicar lo que la Gracia de Dios nos permita compartir.

More posts by Georgia Blidar