Es de noche, en verano con luna llena. No estoy sola, estoy con ella. Siempre ella, como una sombra que toma vida. Salí para admirar la belleza de la luna, respirar el aire dulce de verano, escuchar los grillos llenos de vida y el viento enamorado de las hojas de los árboles. Pero no puedo alimentarme golosamente de las delicadezas de la naturaleza porque ella siempre esta aquí. Quejándose de la vida y de la muerte, de mi, de todo. Desea todo y nada, pocas veces se alegra. Mi peor encuentro con ella fue en la adolescencia. ¡Qué horrible pelea! Y de ahí es que no se deja. Vive alimentándose de mis fracasos. 

Así que decido regresar a mi cuarto, con ella aquí el momento ya pasó.

La luna purpura se refleja en el espejo de mi dormitorio. Y yo, tentada, miro mis propios ojos con la atención de un niño. Es cierto que se vislumbra el alma en ellos porque cada vez que me atrevo a adentrarme en ellos, me hundo en agua de mar, tengo frío, ella aparece. Tan fuerte es el impacto de ver esa aparición, que rompí el espejo con mi puño, pero no escuché nada, no sé cuando u como se cayeron al suelo los pedazos de ese espejo porque me pongo a correr. 

El pasto es suave y siento el rocío bajo mis pies. En el aire hay niebla perfumada con alguna flor de la noche, es irreal, y ella, me pisa los talones. Miro atrás con la respiración entrecortada, tal vez será el tiempo de enfrentarla, de hace mucho tiempo corro, desde siempre. Y en este maratón se olvidó porque corro. Así que, a paso lento, me devuelvo y no veo nada. Mis pasos son el único ruido que se escuchaba en este silencio imponente. Me siento en el pasto bañado en rocío y alzo mi mirada al cielo para ver de nuevo la luna. El esplendor de su brillo se refleja en mi rostro desde algo que esta muy cerca de mí. Es otro espejo en donde me veo de nuevo, sin mi vestimenta de carne. Toco mi rostro y cuando me siento suficientemente valiente levanto la mirada para encontrarme con mis ojos. Me asusto. 

¡Ella soy yo, yo soy ella! Grito con una voz apagada y con los ojos fuera de sus cuencas. La que me hace más daño soy yo pero viví con la mentira “piadosa” que soy buena a pesar de saber que Bueno hay Uno solo. 

Imagine în imagine

E o noapte de vară cu lună plină. Nu sunt singură, sunt cu ea. Mereu ea, ca o umbră care prinde viață. Am ieșit să admir frumusețea lunii, să respir aerul dulce de vară, să aud greierii plini de viață și vântul îndrăgostit de frunzele copacilor. Dar nu pot să mănânc cu nesaț din aceste delicatese ale naturii pentru că ea e mereu aici. Plângându-se de viață și moarte, de mine, de toate. Dorește totul și nimic. Cea mai cruntă înfruntare dintre noi a fost în adolescență. Ce ceartă oribilă! Și de atunci ea nu se lasă. Trăiește alimentându-se cu eșecurile mele. 

Așa că decid să mă întorc în camera mea, cu ea aici, momentul a trecut. 

Luna se reflectă mov în oglinda din dormitorul meu. Iar eu tentată, mă uit cu atenția unui copil în proprii-mi ochi. E adevărat că se întrezărește sufletul în ei deoarece de fiecare dată când îndrăznesc să mă adâncesc în ei, par a mă scufunda în apă de ocean, îmi e frig, ea își face apariția. De la puternica impresie a apariției, am spart oglinda cu pumnul, dar nu am auzit nimic, nu știu când și cum au căzut cioburile pe jos deoarece o iau la fugă. 

Iarba e moale și simt roua sub tălpile mele. În aer e o ceață parfumată cu lilieci, ireală, iar ea, pe urmele mele. Mă întorc cu respirația întretăiată, poate că e timpul să o înfrunt, de prea mult timp fug, dintotdeauna. Și în fuga mea am uitat de ce o fac. Așa că încetinesc pasul, mă întorc și nu văd nimic. Pașii mei sunt singurii care se auzeau pentru că acum e o liniște copleșitoare. Mă așez pe iarba îmbăiată-n rouă și înalț din nou ochii înspre cer ca să văd luna. Splendoarea luminii ei se reflectă puternic dintr-un obiect aflat alături de mine. E o oglindă de mărimea mea în care din nou mă văd fără veșmintele mele de carne. 

Îmi ating chipul și când am curaj să ridic ochii ca să mi-i privesc, tresalt. 

Ea e eu, eu sunt ea! Exclam cu o voce tăcută și ochii scoși din orbită. Cea care îmi face cel mai mult rău sunt eu, dar am trăit cu minciuna miloasă că sunt bună deși știu că Bun e numai Unul.

Photo by Elia Pellegrini on Unsplash

Georgia Blidar

Author Georgia Blidar

Rumana de nacimiento, pero peregrina en esta tierra, hoy estoy radicada en Chile junto a mi esposo Abraham Serey, comenzando una nueva vida. Soy apasionada por la lectura y me gusta escribir, el idioma rumano es mi lengua materna pero escribiré en español, uno de los cinco idiomas provenientes del latín. De profesión soy periodista así que desde aquí comenzaré a comunicar lo que la Gracia de Dios nos permita compartir.

More posts by Georgia Blidar